Orice acuzație în materie penală trebuie fundamentată pe un ansamblu probator. Atunci când o persoană este vizată de un dosar penal, trebuie să înțeleagă faptul că organul de urmărire penală (poliția sau procurorul) este obligată să administreze probe atât în favoarea, cât și în defavoarea persoanei cercetate.

Există situații fapt care nu pot fi înțelese și argumentate de către organul de urmărire penală, întrucât comportă anumite chestiuni de specialitate. În acest sens amintim dosarele penale ce au ca obiect infracțiuni economice (unde este necesară apelarea la specialiști în materie fiscală și contabilă), infracțiuni contra vieții (unde este necesară apelarea la specialiștii din domeniul medicinei legale) ori alte infrațiuni a căror înțelegere a stării de fapt reclamă apelarea la diferiți specialiști din anumite domenii (criminaliști, tehnicieni, ingineri etc.)

Astfel, atunci când organul de urmărire penală instrumentează un dosar penal, iar pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce reprezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară opinia unui expert, acesta ar trebui să apeleze la procedeul probatoriu al expertizei.

De cele mai multe ori însă, acuzatorul refuză să apeleze la procedeul probatoriu al expertizei, astfel cum impune art. 172 alin. (1) cod proc.pen., apreciind că starea de fapt poate fi lămurită prin efectuarea unui raport de constatare în condițiile art. 172 alin. (9) cod proc.pen.

Limita legalității celor două mijloace de probă derivă din faptul că, pentru a dispune efectuarea unui raport de constatare este necesară, conform deciziei nr. 72/2019 a Curții Constituționale, preexistența unui pericol de dispariție a mijloacelor de probă sau de schimbare a unei stări de fapt, ori este necesară lămurirea urgentă a unor împrejurări de fapt ale cauzei.

Prin această decizie, Curtea Constituțională a statuat că aceste condiții de fapt trebuie privite ca fiind condiții de legalitate și nu de oportunitate, astfel cum se apreciază de către organele de urmărire penală. Acest aspect se desprinde cu ușurință din lecturarea paragrafului nr. 25-26 unde se arată că neîntrunirea acestor condiții poate fi invocată în cadrul procedurii de cameră preliminară (procedură ce permite ridicarea excepțiilor strict cu privire la legalitatea și loialitatea efectuării actelor) „constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor”.

Astfel, este evident că în dosarele care au ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală, unde organul de urmărire penală are toate înscrisurile la dosar (facturi/chitanțe/contracte) pentru a le preda expertului în vederea întocmirii raportului de constatare, pericolul de dispariție a acestora este inexistent. De cele mai multe ori, în practica judiciară, observăm că rapoartele de constatare întocmite în cauze ce au ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală sunt administrate la o distanță de timp considerabilă de momentul săvârșirii faptei, ceea ce face ca urgența în clarificarea relațiilor comerciale să fie doar un lucru iluzoriu.

Apreciem că dispunerea efectuării unei constatări, în loc de expertiză în cauze ce au ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală, este făcută strict pentru eludarea drepturilor procesuale pe care le-ar fi avut persoana cercetată, cenzurându-i astfel dreptul de participa activ la adminstrarea acestui mijloc de probă.

Astfel, dacă organul de urmărire penală ar fi apelat la procedeul probatoriu al expertizei, atunci ar fi trebuit să cheme persoana cercetată și să îi aducă la cunoștință că are dreptul să propună obiective la care expertul să răspundă și, mai mult, să își desemneze chiar el un expert parte care să participe la efectuarea expertizei alături de expertul numit de organul de urmărire penală.

Considerăm că atâta timp cât organul de urmărire penală nu poate justifica întrunirea condițiilor de apelare la procedeul probatoriu al constatării, instanța de judecată trebuie să sancționeze cu nulitate ordonanța prin care s-a dispus efectuarea raportului de constatare și să excludă de la dosarul cauzei raportul de constatare întocmit cu nerespectarea condițiilor legale pentru administrarea lui.

Cu alte cuvinte, organul de urmărire penală ar trebui să motiveze în ce constă pericolul de distrugere al mijloacelor de probă pe care acesta le are la dosar, ori ce anume justifică urgența în stabilirea unor rapoarte juridice care s-au născut acum 5, 8 sau 10 ani, rapoarte juridice de care a avut cunoștință încă din anul în care s-a presupus a fi fost născute.

Pe cale de consecință, apreciem că în instrumentarea dosarelor de evaziune fiscală, organul de urmărire penală ar trebui să administreze rapoarte de expertiză (ceea ce reprezintă regula) și nu rapoarte de constatare (ceea ce reprezintă excepția), astfel încât normele procesual penale care reglementează cele două procedee probatorii să fie respectate, iar decizia nr. 72/2019 a Curții Constituționale să fie interpretată în sensul statuat de aceasta. În caz contrar, instanța de judecată trebuie să sancționeze acest aspect în cadrul procedurii de cameră preliminară și să dispună excluderea raportului de constatare.

Buta Cosmin, avocat Oradea – Societatea de Avocați „Doseanu&Asociații”.

Articol publicat în bihorjust.ro